Titlul acestui articol nu a fost formulat sub forma unei afirmații, pentru că o astfel de concluzie ar fi foarte gravă și ar necesita o fundamentare științifică serioasă, care să nu lase loc nici unui dubiu. Dar întrebarea este pertinentă și trebuie pusă pentru a determina un răspuns clar și independent de interesele și influențele procătorilor de vaccinuri.
Evident, acest răspuns oficial nu va veni în viitorul apropiat, chiar dacă dovezile ar fi copleșitoare. Decidenții politici și autoritățile sanitare sunt mult prea implicate în promovarea vaccinării COVID pentru a mai putea admite o greșeală atât de mare, ce ar putea avea consecințe penale și financiare de neimaginat.
Dar încă avem dreptul să ne punem întrebări pertinente, mai ales când avem indicii și probe științifice ce ar putea conduce la confirmarea unei asemenea ipoteze.
De ce spunem că este o întrebare pertinentă? Există trei argumente:
- Argumentul științific
- Argumentul istoric
- Argumentul evidenței din viața reală
Argumentul științific
În data de 30 decembrie 2016, Journal of Antivirals & Antiretrovirals, publica un studiu privind coronavirusurile, în care s-au făcut câteva observații extrem de relevante pentru fenomenele pe care le constatăm astăzi. În primul rând, studiul subliniază că toate coronavirusurile sunt viruși de tip ARN, respectiv conțin acidul ribonucleic (ARN), ceea ce le oferă o capacitate foarte ridicată de a se modifica, prin mutații. Tocmai această capacitate sporită a coronavirusurilor de a se adapta în funcție de reacțiile imunitare i-a condus pe autorii studiului la următoarea concluzie:
„Țintirea proteinelor coronavirușilor este întotdeauna predispusă să determine apariția de tulpini rezistente/de mutații-de-evadare, datorită ratei mari de mutații specifice virușilor ARN, inclusiv coronavirusurilor. Toți virușii depind de celula gazdă pentru a se putea replica, iar strategiile alternative anti-virale țintesc funcțiile sau factorii gazdei. Această abordare are un potențial scăzut de a determina rezistență virală și oferă posibilitatea utilizării unor antivirale cu spectru larg.”
Așadar, autorii studiului consideră că atacarea proteinei virale, cum se procedează în cazul de față prin vaccinurile care determină producția de anticorpi împotriva proteinei Spike, ar fi o strategie greșită pentru că ar favoriza mutațiile și creșterea rezistenței virusului. Alternativa ar fi tratamentul cu antivirale, care stimuleaza funcțiile celulare ale organismului în lupta cu agentul patogen.
Fenomenul la care se referă studiul citat se mai numește și Antibody-Dependent Enhancement (ADE), adică stimularea infecției sub acțiunea anti-corpilor. În limbaj popular fenomenul ADE s-ar traduce cu zicala „ce nu te omoară te-întărește”. Adică, virușii care nu pot fi distruși de anticorpi vor suferi mutații pentru a „evada” de acțiunea imunitară a acestora. Mai mult, anticorpii care se atașează de virus fără a-l putea distruge, devin factori care facilitează pătrunderea acestuia în celulă și, implicit, replicarea lui. Acest fenomen este accelerat în cazul virușilor de tip ARN, cum e și SARS-CoV-2, datorită capacității lor ridicate de a produce mutații.
În cazul vaccinării COVID, răspunsul imunitar este de zeci de ori mai ridicat decât în cazul trecerii naturale prin boală. Deși numărul de anticorpi determinat de vaccin este de 10 ori mai mare decât în cazul infecției naturale, cea mai mare parte a acestora sunt anticorpi non-neutralizanți, adică nu au capacitatea de împiedica acțiunea virusului. Iar nereușind distrugerea virusului, anticorpii non-neutralizanți ar putea deveni factori care facilitează infectarea. Asta se poate vedea acum cu ochiul liber când infecția cu varianta Delta se transmite rapid în populații cu o rată foarte mare de vaccinare și generează cel mai mare număr de infecții de la începutul pandemiei (Marea Britanie, Austria, Germania, Danemarca etc.)
Așadar, este justificat să ne punem întrebarea din titlu: Au favorizat vaccinurile COVID apariția tulpinilor Delta și Omicron?
Argumentul istoric
În ultimul secol și jumătate au avut loc patru pandemii gripale, care au produs un număr mare de victime:
- Gripa Rusească (1889-1892)
- Gripa Spaniolă (Feb. 1918-Aprilie 1920)
- Gripa Asiatică (1957-1958)
- Gripa din Hong Kong (1968-1970)
(Din lista de mai sus lipsesc alte trei „pandemii gripale”, respectiv EBOLA, SARS și MERS. Acestea însă s-au manifestat limitat în spațiu și timp, cu un număr de victime mult mai mic decât în pandemiile menționate mai sus). Mai multe detalii despre istoria pandemiilor aici.
Toate cele patru pandemii gripale au avut ca origine Asia orientală. Toate s-au manifestat în valuri succesive. Însă niciuna nu a depășit 4 valuri. Valurile erau din ce în ce mai slabe, mai puțin contagioase și mai puțin agresive, transformându-se treptat în epidemii sezoniere.
Deci toate cele patru pandemii din lisă se deosebesc structural de actuala pandemie SARS-CoV-2. Toate au durat mai puțin (maxim 2 ani!), toate au avut mai puține valuri, iar acestea scădeau în intensitate. În pandemia actuală, suntem deja în al 5-lea val, iar ultimele două au fost cele mai agresive. Este însă notabil că valul 4 s-a manifestat pe baza tulpinii Delta, care a apărut și s-a dezvoltat după începerea campaniilor de vaccinare din toată lumea. Faptul că acum în Europa vedem state cu o rată mare de vaccinare, care se confruntă cu cel mai mare număr de infecții de la începutul pandemiei ne arată că varianta Delta a reușit să scape de protecția virusului. În limbajul de specialitate tulpina Delta este numită “escape mutation”, adică o variantă mai rezistentă, care “evadează” din protecția imunitară a vaccinurilor. Putem afirma, fără a greși, ceea ce promotorii vaccinurilor se tem să spună cu voce tare: virusul, în variantele Delta și Omicron, este mai rezistent față de acțiunea anticorpilor produși de vaccin, iar acesta ar putea fi efectul incapacității vaccinurilor de a neutraliza variantele anterioare ale SARS-CoV-2.
Avem deci motive serioase să ne întrebăm dacă nu cumva aceste mutații au fost provocate tocmai în urma presiunii imunitare exercitate de vaccinarea în masă în plină desfășurare pandemică.
Argumentul evidenței din viața reală
Este evident și dincolo de orice îndoială că vaccinurile COVID nu doar că nu au putut opri infectarea, dar nu pot opri nici transmiterea virusului de la persoana vaccinată către alte “gazde”, vaccinate sau nu. „Teoria conspirației” că persoanele vaccinate se îmbolnăvesc și transmit la fel de ușor varianta Delta tocmai este confirmată de evidența din viața reală care ne arată o creștere fulminantă a numărului de cazuri noi în statele fruntașe la vaccinare. Ipoteza așa-zisei “imunizări de turmă” care a stat la baza campaniilor de vaccinare pur și simplu nu stă în picioare. Teoria că dacă vaccinezi peste 70% a populației nu vei mai da posibilitatea virusului de a-și găsi o nouă gazdă a fost contrazisă total de realitatea în care trăim. Iar asta nu pentru că teoria probabilităților ar fi fost greșită, ci pentru că vaccinul nu poate opri transmiterea infecție. Adică virusul își poate găsi cu ușurință o nouă gazdă, chiar la persoanele vaccinate! Anticorpii produși de vaccin nu omoară virusul, iar cum spuneam mai sus, “ceea nu-l omoară îl întărește!”
Deci, AVEM OBLIGAȚIA SĂ LUĂM ÎN CONSIDERARE IPOZEZA CĂ PRESIUNEA IMUNITARĂ EXERCITATĂ DE VACCIN, FĂRĂ ANIHILAREA VIRUSULUI A CONDUS LA MODIFICAREA ACESTUIA ÎN FORME MAI REZISTENTE. Altfel spus, ar fi putut determina virusul să sufere mutații în variante mai rezistente cum sunt tulpinile Delta și Omicron.
Faptul că autoritățile sanitare și decidenții politici refuză să discute măcar asupra acestei ipoteze, ba unii chiar fac eforturi pentru a suprima orice știre care ar ridica astfel de întrebări, nu ne arată decât un comportament culpabil, care în loc să încerce aflarea adevărului, încearcă mai degrabă ascunderea lui.
