În 2014, o lovitură de stat susținută de SUA l-a înlăturat pe președintele ucrainean, ales democratic, Viktor Ianukovici cu baza de suținatori în estul Ucrainei, înlocuindu-l cu un președinte care îmbrățișează vestul și care a fost ales de Washington. Secretarul de stat adjunct pentru afaceri europene și eurasiatice, Victoria Nuland, poate fi auzită într-un apel telefonic interceptat, selectându-l inițial pe Arseniy Yatsenyuk drept alegerea Americii pentru a-l înlocui pe Ianukovici.
Noul guvern a negat Ucraina multiculturală cerută de Donbas. A cerut o viziune naționalistă asupra Ucrainei una în care etnicii ruși din Donbas vor suferi atacuri asupra limbii, culturii, drepturilor, proprietăților și vieții lor.
Donbasul s-a răzvrătit împotriva guvernului și până în mai 2014 a aprobat referendumuri care declarau o formă de autonomie. Războiul civil din Ucraina începe.
O soluție disponibilă pentru violența din Donbas au fost acordurile de la Minsk. Acordurile au fost intermediate de Franța și Germania, agreate de Ucraina și Rusia și acceptate de SUA și ONU în 2014 și 2015. Ele au oferit Ucrainei posibilitatea de a păstra Donbasul iar Donbasului oportunitatea de pace și guvernanța pe care și-o dorește.
Dar a existat o posibilă soluție înainte de acordurile de la Minsk.
Inainte de Mink, regiunile Donețk și Lugansk din Donbas au votat în favoarea suveranității. Vladimir Putin le-a cerut să amâne referendumurile și deși Moscova a respectat voința votanților, nu a recunoscut rezultatele pentru că Rusia nu a dorit să antagonizeze occidentul.
Două săptămâni mai târziu, Piotr Poroșenko a fost ales președinte și a inițiat negocierile pentru o înțelegere pașnică cu liderii rebeli din Donbas. Discuțiile erau promițătoare iar până la sfârșitul lunii, fusese găsită o formulă pentru menținerea pașnică a Donbasului în Ucraina. În acest moment, pe 24 iunie, parlamentul rus a revocat autoritatea de a folosi trupe în străinătate. O pace era posibilă. În schimb, guvernul de la Kiev s-a găndit că decizia va pune armata ucraineană într-un nou avantaj iar în loc să urmărească pacea, Poroșenko a ordonat lansarea unor atacuri pentru recucerirea militară a Donbasului.
Acea trădare a procesului de pace a necesitat semnarea acordurilor de la Minsk. Pierzând grav bătălia, Poroșenko a fost forțat să se retragă pentru a negocia o întoarcere pașnică a Donbasului.
Abia după sabotarea procesului de pace de către Poroșenko, acordurile de la Minsk au devenit cea mai bună soluție disponibilă.
Acordurile de la Minsk au fost negociate de președintele rus Vladimir Putin, președintele ucrainean Piotr Poroșenko, cancelarul german Angela Merkel și președintele francez François Hollande. Recent, fiecare dintre partenerii lui Putin a dezvăluit că negocierile de la Minsk au fost o înșelăciune deliberată oferind Ucrainei timp pentru a construi o forță armată capabilă să se împotrivească Rusiei.
Cea mai mare putere europeană în procesul de la Minsk a fost reprezentată de cancelarul german Angela Merkel. Potrivit lui Der Spiegel, ea a spus într-un interviu din 1 decembrie 2022 că „în timpul discuțiilor de la Minsk, a reușit să câștige timpul necesar Ucrainei pentru a respinge mai bine atacul rusesc. Ucraina este acum este o țară puternică, bine fortificată. Atunci ar fi fost depășită ușor de trupele lui Putin”. Pe 7 decembrie, Merkel a repetat această recunoaștere într-un interviu acordat Die Zeit. „Acordul de la Minsk din 2014 a fost o încercare de a acorda timp Ucrainei”, a spus ea. Ucraina „a folosit acest timp pentru a deveni mai puternică, după cum puteți vedea astăzi. Ucraina din 2014/15 nu este Ucraina de astăzi.”
Afirmația lui Merkel a fost confirmată de partenerul ei de la Minsk. Într-un interviu din 28 decembrie pentru The Kyiv Independent, fostul președinte al Franței, François Hollande, a fost întrebat dacă „crede că negocierile de la Minsk au fost menite să întârzie progresele Rusiei în Ucraina”. El a răspuns: „Da, Angela Merkel are dreptate în acest punct”. El a adaugat: „Din 2014, Ucraina și-a consolidat postura militară. Într-adevăr, armata ucraineană este complet diferită de cea din 2014. Este mai bine pregătită și echipată. Este meritul acordurilor de la Minsk să fi oferit armatei ucrainene această oportunitate”.
Afirmațiile lor sunt susținute de cealaltă persoană care a negociat cu Putin. Poroșenko spune că a semnat acordurile de la Minsk „pentru că era singura modalitate de a opri luptele, dar știa că nu vor fi niciodată implementate” din cauza impulsului naționalist din establishmentul politic și din opinia publică.
În mai 2022 el a declarat pentru Financial Times că Ucraina „nu a avut deloc forțe armate” și că „marea realizare diplomatică” a acordului de la Minsk a fost că „am ținut Rusia departe de granițele noastre – nu doar de granițele noastre, ci departe de un război de mari dimensiuni.” Acordul a oferit Ucrainei timp pentru a-și reconstrui armata. Poroșenko a declarat presei ucrainene și altor instituții de știri că „Am realizat tot ce ne-am dorit. Scopul nostru a fost, mai întâi, să oprim amenințarea sau cel puțin să amânăm războiul – să ne asigurăm opt ani pentru a restabili creșterea economică și a crea forțe armate puternice.”
Volodymyr Zelensky s-a alăturat recent mărturiei. În ciuda faptului că a fost ales pe o platformă care includea încheierea păcii cu Rusia și semnarea acordului Minsk-2, Zelensky spune acum că nu a intenționat niciodată să le semneze. Pe 9 februarie, Zelensky a spus în Der Spiegel că vede acordurile ca pe o „concesiune”, transmițând lui Merkel și Macron că „în ceea ce privește Minsk în ansamblu. . . nu îl putem implementa așa.”
În ciuda afirmației sale actualizate, Zelensky pare să fi fost sincer în ceea ce privește respectarea promisiunii sale de campanie de a implementa Minsk. După ce a fost ales, Zelensky le-a spus reporterilor că va „reporni” discuțiile de pace cu separatiștii din Donbas. El le-a spus că „vom continua în direcția discuțiilor [de pace] de la Minsk și vom merge spre încheierea unui încetare a focului”.
La 1 octombrie 2019, Zelensky a semnat Formula Steinmeier, intermediată germană și franceză, care a cerut alegeri în Donbas și recunoașterea autonomiei acestora. Dar el „s-a confruntat cu o reacție ultranaționalistă, imediată la Kiev” și deși Rusia, Germania și Franța au fost de acord cu Formula Steinmeier, în cele din urmă, Ucraina nu a făcut-o.
Reacția împotriva promisiunii lui Zelensky de a negocia pacea cu Rusia și de a semna acordul de la Minsk a fost puternică și periculoasă. Dmytro Yarosh, fondatorul organizației paramilitare naționaliste de extremă dreaptă, a amenințat că, dacă Zelensky ar îndepli promisiunea de campanie, „își va pierde viața. Se va spânzura de un copac… Este important să înțeleagă acest.”
Alungat de pe calea diplomației de elemente ultranaționaliste din Ucraina, Zelensky și-a inversat angajamentul de campanie și a refuzat să pună în aplicare acordul. Trecerea lui de la federalist la naționalist nu a fost una neobișnuită. Fostul ministrul ucrainean al Transporturilor, Volodymyr Omelayan, care spus în 2019 că „Fiecare nou președinte al Ucrainei începe cu convingerea că el este cel care poate conduce un dialog constructiv cu Moscova și că i s-a dat rolul de pacificator, care va face afaceri și va dezvolta relații bune… Și fiecare președinte al Ucrainei a ajuns să devină un adept [naționalist] de facto al lui Bandera și să lupte cu Federația Rusă”.
Afirmația lui Zelensky conform căreia Minsk-2 a fost o concesie pe care nu o va pune în aplicare, deși poate nu reflectă primele sale zile ca președinte, face ecoul unui cor de oficiali ultra-nationaliști ucraineni.
Dacă această multitudine de recunoașteri sunt adevărate, de la Merkel și Hollande, Poroșenko, Zelensky și corul de voci din interiorul Ucrainei, atunci acordurile Mink au fost o înșelăciune menită să calmeze Rusia, în timp ce Ucraina și-a construit armata iar Occidentul și-a construit coaliția în pregătirea pentru un război cu Rusia în Donbas pe care îl plănuiseră și intenționaseră tot timpul.
