În timp de război, percepția publică privind părțile aflate în conflict joacă un rol uriaș, de care depinde starea de spirit a forțelor armate, dar și sprijinul popular și internațional acordat fiecărei tabere. Este deci firesc ca strategia de comunicare și implicit acțiunile de propagandă să reprezinte o parte importantă a strategiei de război. Fiecare tabără încearcă să-și minimizeze pierderile și să-și amplifice victoriile. Se lansează scenarii false pentru a deruta adversarul sau pentru a câștiga susținerea unor state terțe neimplicate în conflict.
Dar pentru a fi eficientă, propaganda trebuie să fie și credibilă. Iar pentru a fi credibilă argumentația trebuie să fie coerentă, iar discursul trebuie să fie consecvent. Atunci când propaganda nu mai este credibilă, reacțiile adverse din partea publicului țintă contravin scopului vizat.
Din acest punct de vedere, SUA, UE, NATO și Ucraina ar trebui să fie mai atente în organizarea propagandei de război. Victoria pe câmpul de luptă trebuie să fie susținută de o comunicare eficientă de război.
Neexistând un acces direct la presa rusească, o evaluare a propagandei Kremlinului este mai greu de realizat. Dar dacă rezultatele sondajelor din Rusia sunt adevărate în privința susținerii pentru Putin și pentru acțiunile militare, atunci propaganda rusească pare destul de eficientă.
În schimb, în ce privește propaganda occidentală, accesul la presa main-stream permite o analiză mult mai detaliată. Prezentăm mai jos o listă cu contradicții și/sau inconsecvențe ale propagandei occidentale care ar trebui rezolvate cât mai curând posibil de către decidenții din Ucraina și din statele NATO pentru restabilirea credibilității comunicării de război.
Toate sursele indicate sunt din presa occidentală main stream sau de pe site-urile oficiale ale instituțiilor occidentale relevante.
Foarte important! Nu sunt puse la îndoială nici teza, nici antiteza fiecărei contradicții. Oricare dintre cele două ar putea fi adevărată. Problema este contradicția dintre cele două, care ar trebui rezolvată în strategia de comunicare.
Despre capacitatea militară a Rusiei
Teza: Rusia nu mai are rachete. Stocurile sunt aproape epuizate (detalii)
Antiteza: NATO a luat decizia să furnizeze sisteme de apărare împotriva rachetelor rusești (Detalii). Surse militare ucrainene susțin că sistemele de apărare oferite de statele NATO au ajutat Ucraina să doboare „numeroase” rachete rusești de croazieră (detalii).
Teza: Ucraina susține că Rusia folosește armament vechi, depășit și ineficient. Doar 33% dintre rachetele rusești au șanse să lovească ținta (Detalii).
Antiteza: Ucraina solicită Occidentului să-i trimită armament modern pentru a face față avantajului pe care îl are Rusia în privința artileriei (Detalii). Statele NATO oferă Ucrainei sisteme de apărare aeriană mai sofisticate pentru a face față rachetelor și dronelor lansate de armata rusească (detalii).
Teza: Rusia este slăbită și pierde războiul pe toate fronturile. (Detalii)
Antiteza: Ucraina are nevoie de mai mult echipament militar, produs de statele NATO, pentru a face față “armatei mult mai mari a Federației Ruse”. (Detalii)
Despre sancțiunile economice impuse Federației Ruse
Teza: Economia Rusiei este vulnerabilă pentru că 80% din exporturile sale se bazează pe țiței și gaze naturale. Impunerea unor sancțiuni asupra exporturilor rusești de resurse energetice va determina o cedare din partea Federației Ruse. Europa nu trebuie să fie îngrijorată, pentru că „Rusia va rămâne fără cash înainte ca Europa să rămână fără energie”. (Condoleezza Rice, 2014)
Antiteza: FMI susține că economia rusească pare să facă față sancțiunilor economice, iar rubla și-a recuperat pierderile și a devenit un jucător de top pe piața valutară internațională. În același timp, FMI consideră că din cauza războiului din Ucraina, Uniunea Europeană se va confrunta cu probleme în furnizarea de energie și cu o inflație mai mare. „Un risc cheie pe termen scurt este perturbarea în continuare a aprovizionării cu energie, care, în combinație cu o iarnă rece, ar putea duce la lipsa gazelor naturale, raționalizare și probleme economice mai profunde”, se arată în evaluarea FMI. Analizând efectele sancțiunilor asupra resurselor energetice rusești se pare că aceasta a fost cea mai mare eroare strategică a Occidentului în privința abordării conflictului din Ucraina.
Teza: Rusia folosește resursele energetice, în scopuri militare, șantajând Europa cu diminuarea livrărilor de gaze naturale.
Antiteza 1: Uniunea Europeană a decis să reducă importurile de gaz rusesc. (detalii)
Antiteza 2: Rusia și-a sabotat propria infrastructură de livrare a gazelor naturale către Europa (Nord Stream 1 și 2) pentru a se răzbuna pe sancțiunile economice impuse de UE. Altfel spus, Rusia și-a anulat capacitatea de a folosi resursele energetice în scopuri militare. Cum mai poți șantaja Europa cu reducerea furnizării de resurse energetice, daca nu mai ai deloc capacitatea de a furniza aceste resurse?
Despre relațiile internaționale ale Rusiei
Teza: Rusia este izolată de comunitatea internațională.
Antiteza: State precum China, Iran, Arabia Saudită etc. sunt acuzate că prin pozițiile lor servesc intereselor Rusiei, iar o altă categorie de țări, din care fac parte India, Turcia sau Africa de Sud, sunt criticate pentru că nu adoptă poziții anti-rusești clare și continuă să mențină relațiile comerciale cu Federația Rusă. Dacă luăm în considerare statele BRICS, OPEC+, cea mai mare parte a țărilor africane și statele care au participat la ultimul summit al Shanghai Cooperation Organization constatăm că mai mult de jumătate din populația planatei nu s-a aliniat sancțiunilor împotriva Federației Ruse.
Despre implicarea NATO în conflictul din Ucraina
Teza: NATO nu este parte în conflict, dar sprijină Ucraina pentru a-și apăra suveranitatea. Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg: „NATO nu e parte în conflict, dar oferă susținere Ucrainei astfel încât să-și poată apăra dreptul la auto-apărare, consacrat în Carta ONU”.
Antiteza: Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg: „Dacă Putin câștigă, nu va fi doar o mare înfrângere a ucrainenilor, ci și o înfrângere și un pericol pentru noi toți.” (deci inclusiv a NATO)
Despre riscul nuclear
Teza: Rusia intenționează să folosească arme nucleare în Ucraina.
Antiteza: Rusia abia face față în confruntarea cu armata ucraineană. Utilizarea armelor nucleare ar determina implicarea NATO în conflict, ceea ce ar putea conduce la o înfrângere categorică a Federației Ruse. În plus, utilizarea armei nucleare nu ar reprezenta un pericol doar pentru statele occidentale din jurul Ucrainei, ci și pentru Belarus, aliatul Rusiei, pentru zonele ocupate de ruși deja in Ucraina, pentru Crimeea și, chiar pentru Federația Rusă. De ce ar da Rusia un motiv pentru intrarea în război a unui adversar mult mai puternic și de ce și-ar pune în pericol proprii aliați și proprii cetățeni?
Teza: Rusia bombardeaza Centrala Nucleara de la Zaporojie și pune în pericol securitatea internațională. (Detalii)
Antiteza: Uniunea Europeană condamnă ocuparea Centralei Nucleare de la Zaporojie de către Rusia (Detalii). Daca teza adevărată, atunci înseamnă că Rusia își bombardează propriile forțe armate care au ocupat centrala nucleară.
De ce este respins orice discurs pro-pace?
În cazul războiului din Ucraina, o miză extrem de importantă este de a menține unitatea blocului occidental, nu doar în privința impunerii sancțiunilor economice împotriva Rusiei, dar și pentru susținerea Ucrainei. Ambele componente conduc inevitabil la sacrificii din partea cetățenilor din SUA și din Europa, care trebuie să accepte deteriorarea nivelului de trai din cauza unui război care nu-i privește în mod direct.
De aici apare o primă problemă: orice discurs pro-pace ar slăbi și mai mult susținerea din ce în ce mai fragilă din partea cetățenilor occidentali. De ce să mai trimitem bani și arme Ucrainei, dacă acceptăm ideea că e mai bine să negociem finalul confruntării? O pace ar însemna încetarea cauzelor care provoacă atâtea probleme economice și sociale în Occident. Începerea negocierilor înseamnă de-tensionarea societăților occidentale și oferă perspectiva revenirii la normalitate, fără a mai fi nevoie de toate restrângerile și restricțiile, cerute acum de politicienii occidentali pentru sprijinirea Ucrainei.
Așa se explică suprimarea fermă a oricărei sugestii pentru începerea negocierilor dintre Ucraina și Federația. Avem deja mai multe exemple: fostul lider al Partidului Laburist din Marea Britanie, fostul ministru al Apărării din România, avalanșa de atacuri împotriva lui Elon Musk sau retragerea scrisorii celor 30 de parlamentari democrați din SUA în care i se cerea președintelui Joe Biden să ia în considerare începerea negocierilor de pace dintre Ucraina și Federația Rusă.
Coeziunea internă este direct proporțională cu intensitatea unei amenințări externe
O altă chestiune critică în comunicarea de război este nevoia de a se proiecta o amenințare care să vizeze în mod direct statele occidentale neimplicate direct conflict și care să motiveze susținerea efortului pro-ucrainean. Mai simplu spus, dacă aceste state nu au o miză concretă, atunci ea trebuie construită. Pentru că în lipsa unei motivații puternice, orice efort nu poate fi susținut pe termen lung.
În mod clar cel mai afectat stat în acest război este Ucraina, care suferă pierderi imense în plan uman, economic și al infrastructurii critice. Însă în mod real, acest conflict militar nu constituie o amenințare directă la adresa statelor care s-au angajat în efortul de susținere a Ucrainei. Nu există amenințări directe nici în SUA, nici în UE și nici în privința altor membri sau parteneri NATO.
Pentru cetățenii din aceste țări începe să conteze din ce în ce mai mult conservarea propriului nivel de trai, în detrimentul susținerii Ucrainei, ceea ce complică deciziile politicienilor de a livra ajutoare financiare și militare de zeci sau sute de miliarde de dolari.
De aceea, pentru menținerea coeziunii interne, pentru menținerea sancțiunilor economice împotriva Rusiei și pentru susținerea Ucrainei este nevoie de proiectarea unei amenințări externe mult mai puternice care să justifice eforturile și sacrificiile suportate de cetățenii occidentali.
Rețeta este simplă și a fost folosită de multe ori în istoria umanității: construcția inamicului extern. Cu cât amenințarea externă este proiectată mai intens la nivelul unei națiuni, cu atât coeziunea internă va fi mai puternică pentru eforturile a înlătura acea amenințare.
În cazul conflictului din Ucraina, există două linii de comunicare pentru construcția amenințării externe: 1) Ambiția Rusiei de a reconstitui imperiul sovietic, ceea ce a constituie o amenințare directă la adresa fostelor state din blocul comunist, inclusiv Germania (de Est); 2) Amenințarea că Putin ar putea utiliza armele nucleare în Ucraina sau că ar putea destabiliza centralele nucleare din Ucraina (de la Cernobîl sau de la Zaporoje), ceea ce ar afecta siguranța multor state UE.
Retorica occidentală nu a reușit să găsească argumente foarte puternice pentru susținerea celor două teze de mai sus. În privința refacerii imperiului soviectic, până la lovitura de stat din Ucraina din 2014, leadership-ul din Federația Rusă nu a exprimat deloc ambiții expansioniste, iar intervenția din Crimeea, care ar susține această teză, a avut loc pe fondul revoluției portocalii și a amenințării că Ucraina ar putea accepta/solicita amplasarea unor rachete balistice în peninsula unde e staționată flota rusească din Marea Neagră. D altfel, un eveniment mai puțin mediatizat în presa main-stream, arată că Rusia a avut o strategie chiar opusă așa-numitelor “ambiții expansioniste”. În 2014, după referendumul desfășurat în luna martie în Crimeea, alte două zone din Ucraina, Luhansk și Donețk, care împreună alcătuiesc regiunea Donbas, și-au anunțat intenția de a organiza referendumuri pentru a-și declara independența de Ucraina. Atunci președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a cerut în mod public celor două republici să nu organizeze refendumurile. Mai mult, SUA, UE, Rusia și Ucraina au semnat un acord la Geneva pentru demilitarizarea celor două republici și pentru de-escaladarea conflictului, însă această înțelegere nu a fost recunoscută de liderii celor două regiuni, care nu au fost prezenți la negocieri. Ca atare, referendumurile au avut loc pe 11 mai 2014, iar rezultatele au fost covârșitoare în favoarea separării de Ucraina. În ambele cazuri, prezența la vot a fost de circa 75%, iar votul în favoarea independenței a fost de 96,2% în Luhansk și de 89% în Donețk. Cu toate acestea, Rusia nu a recunoscut cele două republici și nici nu a făcut demersuri în sensul anexării lor. 8 ani mai târziu, în data de 21 februarie 2022, pe fondul accelerării procesului de aderare a Ucrainei la NATO și în contextul în care armata uccraineană pregătea o ofensivă decisivă pentru înlăturarea forțelor separatiste din Luhansk și Donețk, Putin a semnat actul de recunoaștere a celor două republici.
În ce privește amenințarea nucleară, există un temei logic, care ar susține acest scenariu, dar acesta ar viza o decizie de ultimă instanță, în care Rusia ar fi pe punctul de a dispărea ca stat. Acest lucru este menționat explicit în strategia nucleară a Rusiei, dar, cel puțin în momentul de față, nu ne aflăm nici pe de parte într-un asemenea scenariu. Utilizarea unor arme nucleare tactice, cu efect limitat este și mai puțin credibilă. De ce ar recurge Federația Rusă la o astfel de acțiune ce ar determina intervenția directă a NATO în conflict și ar crește semnificativ probabilitatea unei înfrângeri rusești pe câmpul de luptă?
Dar propaganda nu se bazează întotdeauna pe argumentări raționale și demonstrații logice. Repetiția la infinit a „adevărului dezirabil” și suprimarea oricărui discurs ce l-ar pune la îndoială sunt, de regulă, instrumente mult mai eficiente pentru impunerea unei percepții publice.
„O minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună; dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr”, spunea P.J. Goebels, ministrul Propagandei Publice din perioada regimului nazist din Germania.
